Iconarul cu aripi, Formula AS
http://www.formula-as.ro/2014/1124/spiritualitate-39/ma-bucur-ca-dumnezeu-a-pus-pe-umerii-mei-crucea-brancovenilor-17945

Cristian Curte

"Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei crucea Brâncovenilor"


Icoana Hagiografică a Sfinţilor Brâncoveni

– Ani de zile, ELENA MURARIU a privit pictura bizantină cu detaşarea artistului format în tradiţia occidentală. Dar, într-o zi, paşii au purtat-o la Voroneţ, şi frescele de pe zidurile bisericii i-au schimbat radical viaţa. Aşa a ajuns să picteze icoane şi să restaureze ctitorii domneşti. Dintre toţi domnii noştri, s-a îndrăgostit iremediabil de Constantin Brâncoveanu, căruia i-a dedicat o serie de lucrări pictate de-a lungul a douăzeci de ani – Cristian Curte

Atelierul doamnei Elena Murariu este un colţ de rai. De pe pereţii albi te înlănţuie vrejuri fantastice, arbori nemaivăzuţi, flori care încununează chipuri de sfinţi. Dar natura Elenei Murariu nu este cea pe care o poţi vedea în tablouri. Este Edenul biblic în care a trăit Adam, e natura străpunsă de Duh, o materie străvezie prin care ajungi să întrezăreşti splendoarea înfocată a luminii dumnezeieşti, o subţirime de forme, o plutire care te desprinde şi pe tine de pe pământ. De mai bine de zece ani, Elena Murariu îi pictează, aproape în exclusivitate, pe Brâncoveni. Le-a luat viaţa la pas şi, liniştit, le-a aşternut-o pe lemnul icoanelor. A pictat nuntirea Sfântului Constantin cu soaţa sa, Maria, le-a pictat pruncii, le-a zugrăvit martiriul. Şi, pe nesimţite, aşa cum se întâmplă cu toţi iconarii adevăraţi, viaţa sfinţilor s-a mutat în viaţa ei. Aşa că acum vorbeşte despre ei cu duioşia unei mame şi evlavia unei credincioase.

O mare de albastru

"Dumnezeul copilăriei mele era mare şi bun cât cerul. În anii aceia, asociam cerul albastru cu Dumnezeu. Neavând televizor, văzduhul era ecranul meu preferat. Norii creau un adevărat spectacol, pe care îl urmăream ore în şir. Ştiam din rugăciunea Tatăl Nostru că Dumnezeu este "în ceruri", şi de aceea le contemplam îndelung, nădăjduind că-L voi zări de după un nor... M-am născut şi am crescut la Zvoriştea, un sat din judeţul Suceava, în care nu exista curent electric decât pe drumul principal, acolo unde erau şcoala şi primăria. Noi, cei care locuiam pe dealuri, între livezi, am fost "electrificaţi" când eu aveam 14 ani, deci copilăria mi-am petrecut-o la lampa cu gaz. Îmi amintesc că nu aveam jucării cumpărate de la magazin. Mă jucam cu lucrurile mărunte pe care le aveam la îndemână: pietre, surcele, crengi, flori... Aproape toate jocurile şi jucăriile noastre, ale copiilor de ţărani, erau ancestrale: păpuşile noastre "Barbie" erau făcute din ştiuleţi de porumb, pe care îi îmbrăcam în cârpe vechi sau frunze; din florile de dovleac făceam lampadare, din frunzele de brusture, umbrele şi din lut se putea modela tot ce-ţi doreai... Îmi mai amintesc de drumul ce cobora spre biserică, unde mama mă ducea de mână pentru a-L întâlni pe cel pe care îl căutam printre nori, de florile minunate din cimitir, înalte cât copacii, de splendoarea luncii Siretului! Simţeam că toate erau într-o armonie, într-o frumuseţe desăvârşită: natura, familia, vecinii, prietenii. Atunci, în copilărie, totul era minunat, căci Dumnezeu vieţuia în acel spaţiu. Îl simţeam! Copilăria aceasta şi-a pus enorm amprenta asupra mea! Mă bucur că am avut-o în această formă şi în aceste culori.


Portret de iconar

– Când aţi căzut, prima oară, din acest rai?
– Nici nu mi-am dat seama că am căzut... Eu am crezut că am urcat, ca să zic aşa, pentru că, pe moment, nu conştientizezi întotdeauna căderile. Coborâşurile au apărut în perioada adolescenţei - le-aş spune căderi ale mândriei. Făceam un liceu de artă, unde toţi ne credeam artişti şi aveam nişte fumuri nemaipomenite. Lucruri specifice vârstei, până la urmă, entuziasmele şi nebuniile acelei perioade. Am revenit în rai, ca să mă folosesc de metafora dumneavoastră, când, datorită facultăţii pe care am urmat-o, de Artă Monumentală şi Restaurare, am ajuns în mânăstiri, la restaurarea frescelor. Asta se întâmpla înainte de 1989. Ca student restaurator am lucrat la Voroneţ, la Curtea de Argeş şi mergeam des la Hurezi. În aceste locuri am ajuns la sursă, la izvor, am văzut că există şi o altfel de viaţă, există o alternativă, am văzut că sunt oameni care cred cu adevărat în cele sfinte şi am început, uşor, să fac din nou glisarea, anevoioasă de altfel, spre zona aceasta fermă şi minunată în care lucrurile sunt în rânduială.

– Cum vi s-a părut Voroneţul când l-aţi văzut prima oară?
– O mare de albastru! A fost o nebunie, o minunăţie! Eram studentă în prima campanie de restaurare. A fost ca o dragoste la prima vedere, ceva deosebit. Am văzut biserica de pe latura ei vestică, acolo unde este pictată Judecata de Apoi, înconjurată de verdele grădinii. Era ca un cer pe care erau proiectate cete de sfinţi. Am avut o trăire puternică. Dar emoţia poate fi şi mai puternică dacă întâlneşti Voroneţul iarna, când este ger şi zăpadă multă!

"De ce nu cântă icoana mea?"


Pictând o icoană

– Cum aţi început să pictaţi icoane?
– La început, în perioada liceului, când nu ştiam mai nimic, pictura bizantină mi se părea un lucru destul de uşor de făcut, faţă de exerciţiile de măiestrie pe care le realizam noi la şcoală, reproduceri după lucrări renascentiste sau după olandezi... O găseam facilă şi săracă... Eram, evident, încremeniţi în tiparul lumii occidentale, iar transparenţele răsăritene nu le percepeam încă. De altfel, tot învăţământul de artă merge pe modelul de frumuseţe clasic grecesc şi pe tot ce a decurs din acesta. Înveţi să desenezi, făcând reproduceri după statui greceşti şi romane, după Venus din Milo, Laocoon, Moise al lui Michelangelo. Dar toate aceste lucruri, ce ţin de un anumit fel de antrenament, trebuie uitate de învăţăcel, deoarece lumea icoanei este foarte departe de acest ideal de frumuseţe! Arta bizantină merge pe un alt tip de ideal, e vorba de o lume spirituală, de o lume duhovnicească. Până ca idealul bizantin să mă cucerească definitiv, am avut de dat o luptă cu mine. La început, am pornit să pictez icoane ca pe o provocare. Consideram că ţine de meserie... N-am pornit, cuminţică, de la copierea unor icoane de referinţă, ci, în nesăbuinţa mea, am ţintit direct la replici şi interpretări... Şi am fost surprinsă când am văzut că e o mare diferenţă calitativă între original şi ceea ce făceam eu, şi nu înţelegeam unde este problema! De ce nu cânta icoana mea?! De ce era "în afară"? Realizam că lipsea ceva fundamental şi nu înţelegeam ce. La prima vedere, pictarea unei replici părea un lucru foarte simplu. Dar, cum spune o vorbă celebră, cel mai greu de făcut este punctul. Aici a fost marea luptă, până când am înţeles că pentru pictarea unei icoane e nevoie de o transformare interioară, până am priceput că trebuie să mă lepăd de anumite tipare, învăţături, clişee, să tind spre simplitate, să-mi "schimb la faţă" paleta de culori şi viaţa. Transfigurarea paletei a durat mult, cam zece ani de zile, din momentul în care am început să cochetez cu ideea de a picta icoane, până când am început să pictez nişte icoane mai răsărite. Iar în ceea ce priveşte viaţa, lupta continuă...


Purtând crucea pe care a pictat-o pentru altarul bisericii Cotroceni

– Dincolo de canoanele pe care pictura icoanelor le impune, există şi o fărâmă de libertate artistică?
– Adevărat, în pictura de icoane există nişte norme şi nişte canoane, dar canoanele acestea nu trebuie urmărite în litera, ci în spiritul lor. Când începi să creşti ca iconar – cu toate că iconarii rămân întotdeauna mici... –, atunci îţi dai seama de câtă libertate există... Respectarea canoanelor în icoană este necesară aşa cum este necesar să respecţi codul rutier! Te urci la volan şi mergi, eşti liber să porneşti pe orice drum. Libertatea de mişcare nu-ţi este ştirbită. În cazul icoanei, regulile sunt făcute de aşa manieră, încât sunt compatibile chiar cu firea umană, oglindă a lui Dumnezeu. Când îţi dispare frica cea rea de a nu încălca regulile, atunci poţi să faci nişte conexiuni şi să vezi nişte lucruri care, înainte, chiar dacă erau în vecinătatea ta, îţi rămâneau ascunse. Atunci încep să se deschidă nişte punţi de comunicare între tine şi Dumnezeu şi să îţi fie transmise nişte idei, dacă pot să spun aşa. Începi să devii un fel de mărturisitor, prin ceea ce faci mărturiseşti frumuseţea divină a acestei lumi.

Iconarul cu aripi

Crucea Brâncovenilor

– Cum vă pregătiţi pentru pictarea unei icoane? E nevoie de un ritual aparte?
– Înainte de a o aşterne pe hârtie sau lemn, o pictez mai întâi în gând; o port în mine, o pictez în suflet şi acolo îi schimb culorile, fondul, veşmântul. Este o perioadă de dospire, de frământare, care poate dura zile, luni şi chiar ani. În momentul când sunt în faţa planşei albe, ştiu deja cam ce am de făcut şi nu trebuie decât să scot icoana la lumină, să o aduc din lumea imaterială a gândului. Prind atunci în materie nişte lucruri care deja au fost pictate în sufletul meu.
Acest lucru se întâmplă cu foarte mulţi creatori: nici cei care scriu, şi nici cei care fac muzică nu pornesc de la zero. Ei pornesc de la un gând, de la o poveste, de la ceva care deja s-a copt, s-a conturat destul de precis în adâncul lor. E drept că, pe parcursul lucrului, ajungi să mai faci schimbări. Gândul nu este întotdeauna limpede ca o lacrimă! Adus în realitatea lumii, cere adaptări. În transmiterea gândului, Dumnezeu are un rol fundamental. "Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc" - spune un rând dintr-un Psalm. Eu îmi semnez lucrările cu formula "de mâna Elenei Murariu". Fac acest lucru deoarece cred cu tărie că, de fapt, principalul autor este Dumnezeu - căci gândul îmi e dat de Sus. În acest sens, iconarul nu este niciodată singur în atelier, iar legătura sa pe verticală îl face să se apropie "cu bucurie şi cu cutremur" de munca sa. De aceea, ţinând cont de acest fel de parteneriat, înainte de a începe lucrul e absolut necesară o anumită pregătire. Dar când ajungi pe calea aceasta şi ţi-o asumi serios, toate vin de la sine, nici nu mai ai cum să faci altfel. Înfrânările şi rugăciunea nu sunt nişte constrângeri, nişte poveri; e viaţa ta asumată. Rânduiala e foarte necesară în viaţa unui iconar. Nu poţi picta dacă eşti rupt pe dinăuntru, dacă nu eşti în armonie, dacă nu crezi în ceea ce faci. Nu poate mâna să îţi mărturisească ceva şi gândul să fie în dezacord cu mâna. Nu poţi simţi una şi face alta, bineînţeles, dacă eşti sincer cu tine şi îţi doreşti să păstrezi armonia şi o viaţă echilibrată. Întotdeauna un iconar trebuie să zboare cu două aripi: a credinţei şi a artei.

– Aveţi momente în care simţiţi "mâna lui Dumnezeu" acolo, împreună cu pensula dumneavoastră?
– Da, în sensul unei ocrotiri, dar nu în sens fizic. Eu nu sunt dintre iconarii ale căror icoane sunt pictate de îngeri, aşa cum s-a întâmplat uneori în istoria bisericii! Sau, nu mi s-a întâmplat niciodată să las la atelier o icoană neterminată şi să o regăsesc a doua zi pictată printr-un miracol. Dumnezeu îmi insuflă gândul, îmi dă pacea interioară pentru a putea picta şi rezistenţa fizică şi psihică.

– În copilărie îl vedeaţi pe Dumnezeu "pictat" pe cerul senin. Cum îl vedeţi acum, la maturitate?
– Dumnezeu nu a dispărut din acest cer senin şi nici din cerul înnorat. Dar acum leg imaginea sa cu chipul din icoanele cele mai apropiate sufletului meu: Pantocratorul de la bolniţa Bistriţei, cel de la Sfânta Sofia de la Istanbul sau Mântuitorul de la Cefalù din Sicilia, cel care este înveşmântat în albastru. "Bucuria şi cutremurul" despre care spune psalmistul le-am simţit în faţa acestor icoane. Lângă ele eu m-am regăsit.

– Cum îşi alege un pictor de icoane culorile?
– După cum se ştie, culorile au capacitatea de a ne emoţiona, de a ne transmite stări şi au şi o valoare simbolică. Culorile din icoană îmbracă gânduri, transmit mesaje. În cele mai multe cazuri, ele sunt alese în mod simbolic, dar şi la acest capitol există loc de multă libertate. Nu-i totul bătut în cuie! Albul era considerat de Sfantul Dionisie Areopagitul "înrudit cu lumina însăşi". De aceea, în scena Învierii sau la Schimbarea la Faţă, Iisus Hristos este înveşmântat în alb sau în haină aurită. Până la Înviere, îmbrăcămintea Mântuitorului este compusă din două veşminte, unul albastru, considerat culoarea transcendenţei, şi altul roşu, simbol al sacrificiului, dar nicăieri nu este precizat ce tip de albastru şi ce nuanţă de roşu trebuie să folosească iconarii. Acest lucru deschide o paletă vastă de posibilităţi. În ce mă priveşte, prefer gamele cromatice restrânse, câteva culori mai înfocate prinse într-o mare de alburi, brunuri, auriuri, ce amintesc de culorile deşertului. Accentele de culoare să fie asemeni plantelor care, în pofida secetei, dăinuie printre dunele de nisip. Doar în cazul în care am de zugrăvit scene ce fac referire la Rai, atunci mă învolburez, dar cu moderaţie, lăsând verdele şi albastrul să zboare de pe paletă pe pomii făgăduinţei.

Batista lacrimilor brâncoveneşti


Iconostasul bisericii Cotroceni şi Pantocratorul bisericii din Vioreşti, pictate de Elena Murariu

– Cum aţi ajuns să lucraţi la suita de icoane închinate dinastiei Brâncovenilor?
– Eu m-am apropiat de voievodul nostru martir, prin intermediul poetului Ioan Alexandru. Era în timpul studenţiei, când el ţinea un curs de poezie cu tâlcuiri biblice la Institutul de Arte Plastice, unde eram studentă. Îmi amintesc că am fost foarte impresionată de modul în care cuvânta Ioan Alexandru, de modul în care diseca şi ne revela poezia. Reuşea să ne destupe sufletele, să ne facă să vedem ceea ce era opac, tern pentru noi. Era ca un proroc. Până să-l întâlnesc pe Ioan Alexandru şi să ajung în şantierele de restaurare, nu eram deschisă către Scriptură. Cum aţi spus dumneavoastră, "căzusem din Rai". Ioan Alexandru a reuşit să-mi arate calea, să trezească în mine dragostea pentru poemele şi versetele biblice. În tot discursul lui revenea un subiect foarte drag - Brâncoveanu. Aceasta pe mine m-a marcat şi mă întrebam în acea vreme cum poate un om să iubească atât de mult un domnitor care a trăit în urmă cu 300 de ani. Aşa am început să mă interesez de Brâncoveanu, de la dragostea lui Ioan Alexandru pentru domnitorul martir. Apoi am citit cartea Cerurile Oltului, a Înalt Preasfinţitului Anania, şi, încet-încet, am fost la rându-mi uimită şi copleşită de acest subiect, care a ajuns să îmi marcheze viaţa. Destinul lui mucenicesc mi s-a părut ieşit din comun. Viaţa lui de domn aflat la cârma unei ţărişoare plasate la răscruce de vânturi, râvnită de toţi cei din jur, pe care el a reuşit să o ţină în libertate timp de 26 de ani, reprezintă o pagină de istorie glorioasă. Apoi, ctitoriile sale, de o frumuseţe desăvârşită, atârnă greu în balanţa faptelor acestui domn. În acea vreme, cu o deschidere mare spre modernitate, s-au luat hotărâri care au şi acum rezonanţă în viaţa noastră. A avut o deschidere extraordinară! Ce să mai vorbesc despre viaţa sa de domn creştin adevărat, şi de pătimirile sale, în urma cărora a ajuns în sinaxar. Ioan Alexandru îl socotea pe Brâncoveanu un sfânt încă din vremea dictaturii comuniste. Eu l-am perceput întâi ca pe un mare domnitor, un mare creator de cultură şi artă, iar ulterior, cunoscându-i martiriul şi ajungând să lucrez chiar şi în ctitorii de-ale sale, am început să-i simt sfinţenia. Straturile acestea de istorie care erau în mintea mea, straturile de artă, au căpătat o transparenţă prin care mi-a apărut un Brâncoveanu aureolat. Şi, pe măsură ce trecea timpul, am început să îmi doresc să fac ceva pentru acest voievod şi familia lui jertfitoare.

– Păreţi foarte apropiată sufleteşte de soţia domnitorului, Maria Brâncoveanu, pe care aţi ajuns să o pictaţi în icoane ca pe o sfântă. De ce?
– Încercând să conturez programul iconografic al vieţii sfinţilor Brâncoveni, m-am apropiat implicit şi de Maria Brâncoveanu. Maria a fost părtaşă la toată bucuria şi suferinţa Sfinţilor Brâncoveni. Dacă ei, după martiriul din 15 august 1714, şi-au curmat suferinţa ajungând la Domnul, durerea Mariei a continuat. Pentru ea a urmat surghiunul şi gustul amar al dezamăgirilor de tot felul. Ea a trăit suferinţa de a-şi vedea soţul, tată a unsprezece copii, decapitat alături de toţi cei patru fii ai lor. Martiriul ei cel cumplit nu a fost unul fizic, a fost unul interior, sufletesc. Un martiriu cutremurător, care nu este mai prejos de cel al trupului. Viaţa Mariei Brâncoveanu este un model jertfelnic, de aceea am îndrăznit să o reprezint alături de Brâncoveni, purtând mereu batista lacrimilor în mână.

– Proiectul pe care l-aţi început şi la care lucraţi de atâţia ani se va sfârşi vreodată?
– Ţinând cont că şi vieţile noastre au un început şi un sfârşit, cu siguranţă, da... Proiectul Brâncoveanu a început în preajma canonizării Sfinţilor Brâncoveni, dar cu toate că a trecut atât de mult timp şi a acumulat peste 200 de lucrări, eu continuu să zăbovesc asupra lui. Consider că el se desfăşoară într-un timp mesianic. Acum e Anul Brâncoveanu, dar în atelierul meu sunt încă zeci de lucrări nefinalizate şi altele încă îmi stau în suflet. Cred că acest proiect va rămâne pecetea fundamentală a muncii mele. Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei această cruce. Lucrări din acest proiect au putut fi admirate la începutul lunii iunie la Paris, în cripta de la Saint Sulpice. În continuare, în perioada 4-26 iulie, va fi deschisă o expoziţie la Muzeul Satului din Bucureşti, iar pe data de 15 august, când se vor împlini 300 de ani de la martiriul sfinţilor Brâncoveni, întregul proiect va fi expus chiar în Palatul de la Mogoşoaia. Sper ca această lucrare închinată Brâncovenilor să fie ziditoare din punct de vedere cultural şi duhovnicesc.


Sfinţii Brâncoveni

Fotografiile au fost oferite de doamna Elena Murariu

Back