Elena Murariu: Brâncoveanu, Familia ortodoxă, august 2014
www.familiaortodoxa.ro/2014/08/04/elena-murariu-brancoveanu/

Mircea Stanciu

Privim, de multe ori, la Sfinţi ca şi cum ar fi departe – îi privim ca prin binoclu, şi încă unul întors, păstrând cu „smerenie” distanţa. E felul nostru ipocrit de-a ne asigura un trai lejer, cuminte, al celui care a dat cuvenita „zeciuială” Luca 11:42 şi cere de-acum să fie lăsat la odihnă, în pace (o „pace” însă care, de atâtea ori oare, nu-i ca o lepădare?). La aniversarea celor trei sute de ani de la naşterea în ceruri a Brâncovenilor, vă oferim un dar mai aparte: vi-i oferim pe Sfinţi aproape, prin mărturia unuia din cei mai însemnaţi iconari români astăzi – Elena Murariu. Ascultând-o, vom căpăta încredinţarea că Sfinţii sunt lângă noi, ne aleg şi ne aleargă, ne vânează şi ne modelează vieţile prin contaminare cu pilda lor neclătinată. Un interviu ca o oglindă, în care să ne măsurăm, la rândul nostru, râvna, compromisurile, idealurile şi dragostea, privindu-i, ochi în ochi, pe Brâncoveni. (A.S.)

– Doamnă Elena Murariu, unde şi cum v-aţi întâlnit prima oară cu Sfinţii Brâncoveni?

– Eram în perioada studiilor universitare, prin anii ’80, şi Ioan Alexandru ţinea un curs la noi, la Facultatea de Arte Plastice. Ioan Alexandru, aşa cum preabine îl ştiţi, ca un proroc, ne tălmăcea din poezii şi din Scripturi, iar eu eram fascinată de tot ce spunea – vă daţi seama, lucrul acesta se petrecea într-o perioadă aridă, în timpul comunismului. Ardea când ne vorbea de Brâncoveni – şi era molipsitor!
De la el am început să scormonesc ca să aflu mai multe despre Brâncoveni. La un moment dat eram muzeograf la Bârlad (imediat după ce am terminat facultatea), şi Ioan Alexandru, având nişte acţiuni prin ţară, a ajuns şi la muzeul unde lucram. Şi acolo, la o asistenţă de vreo două sute de persoane, dacă nu şi mai mult, el a recitat „Imnul lui Brâncoveanu”, cu un patos extraordinar. Imaginaţi-vă – eu, care mă tot gândeam la Brâncoveanu şi visam să pictez o icoană pentru Brâncoveanu, ajung la Bârlad, şi Ioan Alexandru vine după mine! Cam aşa am perceput. Şi ce recită? Recită „Imnul lui Constantin Brâncoveanu”! Am simţit că mesajul îmi era adresat...
O altă întâlnire fundamentală a fost cea legată de Maica Mihaela de la Hurezi. La Hurezi veneam adesea, lucrând, ca studentă la restaurare, pe un şantier în zona Argeşului. Şi Maica ne ţinea adevărate lecţii de istorie, din care răzbătea o dragoste nebună de Brâncoveanu. M-a impresionat felul ei de a fi, foarte râvnitor în rugăciune şi în meditaţie – şi, în acelaşi timp, pragmatică, înţeleaptă, făcând compromisurile necesare, compromisuri pentru nevrednicii slujitori ai Cezarului, dar care nu o îngenuncheau, nu o umileau... Acel minim de compromis care îi aducea în mănăstire o oarecare independenţă, şi putea în felul acesta să-şi păstreze obştea.
Ne povestea cum plătea această libertate, la fel ca Brâncoveanu, prin covoare olteneşti. Brâncoveanu trimitea pungile de galbeni, caii, grâul şi toate cele la Stambul – aşa făcea şi Maica: trimitea covoare. Veneau secretarii de partid, şi plecau cu maşina încărcată. Era o continuare a politicii extraordinare dusă de Brâncoveanu, dar în mediul monahal! Pe mine m-a impresionat lucrul acesta, că sunt mişcată când întâlnesc oameni care nu pozează, care îţi spun de-ale lor, din suflet, care nu încearcă să-şi pună masca „sfinţeniei”. Şi Maica Mihaela mi-era cu atât mai dragă prin sinceritatea ei... Şi era cu atât mai mare!
Apoi, o altă întâlnire a fost (prin lectură, de data aceasta) cu Înaltul Bartolomeu Anania şi scrierile lui din cartea „Cerurile Oltului”. Am pornit şi eu, asemenea Înaltului Bartolomeu, să cutreier toată Oltenia – este fascinant cum povesteşte! Lucrând în zonă, aveam timp la sfârşitul săptămânii să fac astfel de călătorii. Şi aşa, căutându-l şi iar căutându-l pe Brâncoveanu, am ajuns la Govora, Polovragi, Dintr-un Lemn, Bistriţa, Arnota şi atâtea alte locuri minunate...

„Am făcut un legământ...”

Şi a venit şi anul canonizării Brâncovenilor! Profesorul meu, Dan Mohanu, coordonatorul echipei de restaurare de la Curtea de Argeş, primise comandă de la Preasfinţitul Gherasim, episcopul Râmnicului, să picteze icoana de canonizare, şi mi-a propus să lucrăm împreună. Era prima invitaţie de a participa la ceva măreţ, era o ofertă înaltă! Lucrarea trebuia făcută în câteva zile... A fost copleşitor pentru mine, dar în acelaşi timp şi foarte trist, pentru că n-am putut să răspund acestei chemări. În acea perioadă aveam altceva organizat în familie, de unde nu puteam lipsi. Alegând familia, pe moment m-am tulburat: pierdeam un tren, aşa mi se părea atunci. Acum, peste ani, mă bucur că am ales familia, şi bine am făcut că am ales-o – pentru că, în timp, familia s-a implicat cu totul în acest proiect şi, dacă aş fi făcut acea icoană atunci, probabil Brâncoveanu n-ar mai fi rămas în viaţa mea.
Şi m-am bucurat peste ani că lucrurile au luat aşa o cale şi o amploare, încât i-am văzut pe toţi din familie implicaţi în proiectul cu Brâncovenii: de la soţul meu, la părinţii mei din Moldova – tata care „vâna” lemnul de tei prin pădurile de la Zvoriştea – şi până la socrii mei, care aveau grijă de copii: „Mama are de lucru la atelier!”...

– Toţi „lucrau” la proiect!
– Toţi lucrau, cumva, cu ce putea fiecare. Acum mă bucur teribil că lucrurile s-au împlinit în felul acesta. Ceea ce credeam că am pierdut cândva, de fapt, n-a fost nici o pierdere – a fost o împlinire, o împlinire înzecită, după un lung şir de ani... Şi atunci, pe moment, m-am liniştit făcând un legământ că voi picta o icoană hagiografică, o voi picta pe îndelete, „cu vremea”, cum zicea Brâncoveanu. Îmi spuneam că Brâncoveanu merită mai mult decât o icoană făcută în grabă, fără bucuria implicării totale. Mă îmbărbătam şi eu cum puteam!

„Deja flama dragostei se mărise puternic”

– Ce v-a atras, ce v-a marcat într-atât încât a devenit una din cele mai importante teme de reflecţie iconografică din viaţa dumneavoastră până în momentul de faţă?
– Au fost, pe lângă aceste întâlniri despre care v-am vorbit deja, şi alte întâmplări, legate de lucrul în restaurare. Eu sunt născută în judeţul Suceava, deci într-o zonă cu foarte multe monumente. Am ajuns studentă la Restaurare absolut întâmplător, intrând la secţia de Artă Monumentală, care avea atunci şi o calificare suplimentară, Restaurarea. Nu ştiam nimic despre acest domeniu, iar cursurile de Restaurare la început mi s-au părut plictisitoare. Aşa a fost până în momentul când am ajuns în şantier şi am înţeles de ce era nevoie de toată teoria aceea, şi cât de benefică era, şi cât de importantă, când i-am văzut utilitatea. Având revelaţia restaurării de monumente, îmi proiectasem deja viaţa: restaurator undeva în nordul Moldovei... Întâmplarea a făcut că n-am ajuns restaurator în nordul Moldovei, oricât m-am străduit să ajung.
Da, aşa cum ne proiectăm visele, nu toate se împlinesc – şi bine că nu se împlinesc toate, că avem uneori nişte bazaconii teribile în cap! – şi am ajuns, din Moldova, să lucrez în zona Vâlcei.
Dar Vâlcea se apropia cumva de Bucovina, semăna puţin geografic... Verdele mai puternic, dealurile mai împădurite, o arhitectură deosebită, biserici multe, foarte frumoase, apoi această stare de bunăstare care există în zona Vâlcei şi o găseşti şi în nordul Moldovei, toate erau şi aici. Cum mă învârteam între aceste monumente, Hureziul era ca o bornă, ca un laitmotiv. Reveneam la Hurezi, reveneam la Maica Mihaela, reveneam la Brâncoveni. Am ajuns să lucrez la bolniţa Bistriţei, zidirea Craioveştilor, strămoşi ai lui Brâncoveanu. Iar la bolniţă, în vremea lui Brâncoveanu, fusese zidit un pridvor – deci iarăşi întâlnire cu Brâncoveanu.
Apoi, mai târziu, am ajuns să lucrez la Mănăstirea „Dintr-un Lemn”. Deja flama dragostei se mărise puternic. Trăiam în locul unde trăise Brâncoveanu şi mă rugam în faţa icoanei la care se rugase Brâncoveanu – icoana Maicii Domnului de la „Dintr-un Lemn”, icoană în faţa căreia s-a rugat şi Doamna Păuna şi a avut vedenia muceniciei Brâncovenilor, chiar în ziua de 15 august, în timp ce ei erau decapitaţi. Era cutremurător, era locul în care s-au petrecut nişte drame cumplite.
După „Dintr-un lemn” am lucrat la alte locuri cu semne brâncoveneşti: Polovragi, Fundenii Doamnei, Gura Motrului...

„Prima treaptă a ţâşnirii spre mucenicie”

Unul din lucrurile care impresionează mult la Brâncoveanu este acest contrast frapant dintre viaţa lui până în momentul mazilirii şi tot ce a urmat după. Şi, dacă stăm să analizăm mai atent aceste două perioade, găsim în realitate multe fire care le leagă. Toată viaţa lui Brâncoveanu a fost, de fapt, sub semnul Crucii! El urca de mult Golgota!
Momentul de la 9 martie, Sfinţii Patruzeci de Mucenici din Sevastia, îl consider ca fiind prima treaptă a ţâşnirii spre mucenicie a lui Brâncoveanu. De ce? Vorbim, aşadar, despre Sfinţii Patruzeci de Mucenici, o sărbătoare cu o conotaţie deosebită. În viaţa Sfinţilor Patruzeci de Mucenici există acel episod în care mama Sfântului Meliton îl ia pe fiul său, ultimul rămas, care n-ar fi intrat împreună cu ceilalţi în Împărăţie, şi-l duce ea ca ofrandă. Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Brâncoveanu şi cu fiul său Matei, atunci înţelegem că lucrurile sunt în legătură. La câteva zile, Brâncoveanu a trimis o scrisoare către Hrisant Nottarà, duhovnicul lui. Şi povesteşte despre ce s-a întâmplat în acea zi, şi zice că după ziua sărbătorii s-au întâlnit cu toţii la masă, şi fiica lui cea mare, Stanca, „a mâncat, a băut împreună cu noi”, şi apoi s-a îmbolnăvit, ca în 15 martie să moară. Şi, continuă Brâncoveanu, „Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului I-a părut, aşa a şi făcut”.
Acest moment l-am numit „Ultima Cină a Sfinţilor Brâncoveni”. Reprezentarea este de felul acesta: Brâncovenii, băieţii şi tatăl, plasaţi ca în Cina cea de Taină, cu Sfetnicul în spatele Voievodului, Doamna Maria şi apoi fetele, înconjurând o masă rotundă, pe care sunt aşezaţi colăcei-mucenici. Ce au mâncat ei de Sfinţii Patruzeci de Mucenici? Evident că au avut mucenici pe masă. Deasupra scenei este icoana cu cei Patruzeci de Mucenici din Sevastia, iar în colţurile icoanei, două personaje care suflă în trâmbiţe.
Aceste trâmbiţe apar mai târziu în iconografia pridvoarelor bisericilor. Peste şase ani, după ce Brâncoveanu a fost martirizat şi Doamna Maria îi aduce moaştele în ţară, pe pridvoarele din Ţara Românească, Judecata de Apoi este schimbată cu Apocalipsa. Zugravii încep să picteze Apocalipsa, iar în mâinile Îngerilor sunt trâmbiţe de argint. După mazilirea lui Brâncoveanu, a venit o perioadă foarte, foarte grea în ţară – au fost molime teribile, au fost ani nerodnici, întâmplări care au sărăcit ţara, deja erau domniile fanariote... Era, deci, o dezlănţuite a răului, şi acest lucru a fost înregistrat în pictură de cei care înţeleseseră gravitatea momentului. Zugravii se lăsaseră atinşi de durerea vremilor. O mărturiseau. Astfel de reprezentări, care amintesc de acel moment, putem vedea la Schitul Ştefan sau la Biserica Kreţulescu.

„Nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înaripezi...”

În felul acesta se leagă lucrurile în reprezentările hagiografice. În scene aparent domestice se ascund lucruri duhovniceşti. Viaţa lui Brâncoveanu de până în martie 1714 are nenumărate semne care anunţă jertfa. Nu acelaşi lucru se întâmplă în reprezentările istorice sau în poezia populară. În poezie, contrastul dintre bogăţia lui Brâncoveanu şi sărăcia pe care a trăit-o apoi, cu pustiirea caselor sale – „în casele lui Brâncoveanu unde fată vacile, ouă gâştele” – sunt voit accentuate. Poeţii populari au separat aceste planuri foarte mult. Pe tărâmul icoanei însă se înmoaie contrastele, accentuându-se legăturile care ţin de lucrarea tainică a lui Dumnezeu – nu se face o separare cu o tăietură de bisturiu ascuţit între cele două graniţe. Chiar dacă Brâncoveanu a trăit în fast şi bogăţie, aceste lucruri nu l-au legat, nu l-au subjugat încât să uite de comorile cereşti. Fără această ancoră în cer, cum am putea să ne explicăm scrierile însetate de avânt mucenicesc ale feciorilor săi? Sau acea scrisoare trimisă la începutul domniei: „Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în Numele lui Hristos, al Domnului nostru Dumnezeu, pentru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”? Scrisoarea aceasta, oricât ar urma, să spunem, retorica epocii, totuşi e trimisă de Anul Nou, în anul preluării domniei. Aceste cuvinte au fost puse la temelia lucrării sale!
Când ţi se dezvăluie astfel de legături, nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înaripezi în acelaşi timp, să nu ai acel fior care să te anime şi să-ţi doreşti să înţelegi şi să reprezinţi din ce în ce mai adevărat şi să aprofundezi tema, să o cauţi, şi iarăşi să o cauţi, şi să o gândeşti, şi să o trăieşti... Nu poţi să te rupi de ea, nu poţi să o abandonezi şi să zici: „Am făcut icoana – aceasta este, de acum îmi văd de viaţa mea!”. După ce o pictezi, îţi rămâne o îndoială în suflet: „Parcă aici n-am prins nuanţa bine, aici s-ar mai fi putut adăuga ceva, sau scoate ceva, aici era un înţeles pe care nu l-am prins... Dar Sfinţii Brâncoveni sunt bucuroşi de icoana aceasta?”. Şi revii. Nu-ţi place, poate, culoarea, nu-ţi place compoziţia, poate este pe undeva un dezacord – şi revii, revii... Te străduieşti să frămânţi gândul, încerci să perfecţionezi ideea, să o şlefuieşti, să o subţiezi, să o transfigurezi...

– V-aţi luat o sarcină dificilă...
– Nu mi-am propus să o iau, am avut revelaţia, mi s-a dat să am bucuria să descopăr lucrurile acestea zăbovind asupra temei, aşa s-a întâmplat. Deci nu mi-am propus, m-am trezit cumva luată de val şi tot împinsă, şi tot împinsă... Parcă un alt val mă ducea, şi alt val, şi alt val...
Şi de la Sfinţii cei Patruzeci de Mucenici am ajuns la Sfinţii Macabei – o să vedeţi în expoziţia de la Mogoşoaia. Am pictat nişte hore ale Brâncovenilor pe cer sau în apă, aşa, împrejurul peştelui, IHTIS, în jurul lui Hristos. Acesta imagine am legat-o de una din scrierile Sfântului Ioan Gură-de-Aur la care m-a făcut atentă Nicoletta Isar. Sfinţii Macabei sunt văzuţi ca într-un dans, ca într-o horă: „În acest cerc nu există nici cel dintâi, nici al doilea, pentru că există o asemănare în faptele lor” – toţi sunt împreună şi toţi sunt egali. Aşa sunt şi Sfinţii Brâncoveni.
Ideile de creştere ale proiectului, paralelele pe care le fac vin din surse diverse: lecturi, alte icoane, gânduri minunate ale unor alţi iubitori ai sfinţilor, poezii... Stau la Liturghie şi-mi vin flash-uri şi, fiind profund conectată la temă, o raportez pe aceasta la ce se rosteşte atunci.
Şi aşa am ajuns la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, la Sfinţii Macabei, la Avraam... Am făcut câteva lucrări cu sacrificiul lui Avraam şi Sfinţii Brâncoveni. O să le vedeţi şi pe acestea la Mogoşoaia.

„Mi-am dat seama că am foarte puţin timp...”

– Care ar fi diferenţa dintre felul în care se relaţionează un iconograf cu sfântul pe care îl pictează faţă de un alt sfânt, pentru care nu are o evlavie deosebită?
– Sincer, să vă răspund sincer... dacă răspund sincer, se supără iconarii pe mine! Eu vorbesc în numele meu. Pentru mine, lucrul acesta este fundamental. Nu pot să pictez un sfânt dacă nu îl simt, dacă nu simt să pictez lucrul acela. Pare o nebunie ce vă spun, şi un lux... Să vă dau un exemplu: am avut mai demult o perioadă, cam de doi ani, în care am pictat icoană la comandă – la comandă stringentă. Mi se cerea ceva şi de cele mai multe ori acceptam. Făceam o minimă selecţie, dar selecţia era mai curând la nivel estetic. Dacă-mi plăcea chipul, dacă era o icoană care să mă atragă plastic, eram mai bucuroasă să o pictez. Mărturisesc, făceam lucrul acesta cu o doză de superficialitate candidă, şi cu o doză de realism mercantil, trebuie şi asta să mărturisesc. În perioada aceea puteam să pictez aproape orice sfânt mi se cerea.
La o vreme am înţeles că, de fapt, n-am făcut nimic – am pierdut doi ani! Şi mi-am dat seama că eu am foarte puţin timp, şi că ar fi mai bine să nu-l pierd cu nesincerităţi, şi să-l folosesc plenar, căutând roadă, fiind convinsă de ceea ce fac. Din momentul acela, am început să fiu mult mai selectivă în alegerile mele, cu comenzile pe care le accept. Şi am fost pusă în situaţia de a refuza o astfel de comandă, care venea, nici mai mult, nici mai puţin, de la o autoritate bisericească importantă. Era o icoană de canonizare şi era, iarăşi, o şansă pentru mine – şi, cu toate acestea, n-am putut să răspund. De ce? Nu am reuşit să mă apropii de Sfântul Pahomie de la Gledin. Şi acum mă mustră cugetul, dar n-am putut! Eu nădăjduiesc că Sfântul mi-a înţeles neputinţa. Am încercat să citesc – există şi foarte puţine date despre Sfântul Pahomie –, am stat la rugăciune, i-am rugat pe alţii să se roage, am încercat să vorbesc cu alte persoane, să mă sfătuiesc cum s-ar putea face: „Nu am nici un indiciu legat de chipul sfântului, cum să rezolv această situaţie?”. Nu găseam nici o pistă, nici obiectivă, nici subiectivă, nici un vis – al meu sau al altcuiva, o mărturie, ceva, un „fir” de la care să pornesc... Mă simţeam încolţită şi foarte tulburată, şi atunci am renunţat. Nu pot să pictez dacă nu văd chipul sfântului cu ochii minţii... ce să mai zic de tic-tacul inimii!

– Însă relaţia cu Brâncovenii, cum mi-aţi spus, a fost o relaţie „de viaţă”, adică s-a împletit cu biografia dumneavoastră...
– Da, în cazul acesta este o relaţie fericită între nişte sfinţi şi un iconar. Este ceva care pe mine mă copleşeşte de bucurie... Dar această întâmplare nu poate fi generalizată – Doamne fereşte!, nu poţi să faci din ea o regulă.

„Cum poţi să prinzi cele ale Duhului?”

– În truda aceasta a zugrăvirii chipului sfântului, ce rol are rugăciunea şi asceza zugravului?
– E esenţial pentru un iconar să aibă această pregătire duhovnicească şi această stare de a picta, de apropiere, de rugăciune, de înfrânare... Evident că te străduieşti să fii pe calea urcuşului duhovnicesc, că mergi în sensul acesta, că încerci să te ţii în această rânduială. Acum, nu vă imaginaţi că nu sunt căderi, nu sunt întâmplări care te umilesc şi-ţi vine să nu mai pui mâna pe pensulă şi să zici că viaţa ta, de fapt, este o mare impostură... Pe mine chiar mă întristează când aud formulările acestea exagerate şi stereotipe: „E făcut numai în duh, în post şi în rugăciune!”.

– Uneori e făcut şi în căderi, şi în ridicări...
– Da, da... Dar important e să fie această luptă spre lumină şi spre permanentă căutare şi tendinţă de revenire şi urcare... Aşa văd eu lucrurile, nu le văd în alb şi negru.

– Care e partea cea mai grea, mai delicată în pictarea unei icoane, din punct de vedere duhovnicesc?
– Apropierea de Sfântul. De la relaţia cu Sfântul porneşte şi înţelegerea tipului de sfinţenie, a contextului... Dacă aţi văzut, există o anumită şablonizare a sfinţilor în multe dintre bisericile pictate recent, pentru că iconarii nu ajung să aprofundeze temele. La ce mă refer? Să dau exemplul tot cu Sfinţii Brâncoveni. Reprezentarea Sfinţilor Brâncoveni, schema compoziţională a Sfinţilor Brâncoveni este schema sinaxei, a mănunchiului. Dacă îi punem pe Brâncoveni înşiraţi aşa, ca mărgelele pe aţă, deja greşim fundamental, chiar dacă chipurile sunt corect făcute. Această etalare, ca la paradă, în care fiecare stă separat – şi pe care aţi regăsit-o în multe icoane, cred – acest lucru arată o neînţelegere a acestor sfinţi, pentru că viaţa şi mucenicia lor a fost împreună.
Într-o icoană, şi latura artistică este la fel de importantă şi nu tocmai uşor de stăpânit. Cere mult studiu. Cum poţi, cu mijloacele materiale, lumeşti, cu mijloacele de limbaj plastic pe care, ca un meseriaş, trebuie să le stăpâneşti, cum poţi să prinzi cele ale Duhului? Aceasta este altă o mare dificultate. Să te gândeşti: „Cum reprezint ideea mănunchiului sau a împreună-pătimirii?”.

– Şi cum aţi reprezentat-o?
– Brâncoveanu în mijlocul lor, fiii aplecându-se împreună cu tatăl, lipiţi, trupuri din trupul tatălui, şi Sfetnicul Ianache împreună cu ei. Sunt în acelaşi ritm, cu toţii uşor aplecaţi, asemeni lanului de grâu când adie vântul. Ei sunt în faţa Mântuitorului şi se apleacă spre El. În grupul lor este o deplină armonie a gesturilor. Ianache continuă ritmul grupului Brâncovenilor, dar între el şi grup este un vag interval, menit să sugereze raportul social şi cel de rudenie pe care l-a avut pe pământ cu Brâncovenii.
Am văzut icoane în care Ianache nici nu mai apare, că, de!, nu era rudă de sânge – ceea ce este o prostie! Şi eu am înţeles greu lucrul acesta. Să vă dau exemplul meu. Lucram la această piesă, „Şase brazi dintr-o rădăcină” – brazii sunt suprapuşi unul peste altul, la cei din spate văzându-se doar vârfurile. La început gândeam să-l reprezint doar pe Brâncoveanu şi pe fiii săi, pe considerentul înrudirii de sânge: „Dintr-un brad, din tulpina unui brad, încă patru fii”. Gândeam să-l scot afară din grup pe Ianache, fiindcă nu-mi susţinea ideea. Da, vedeam lucrurile omeneşte... Şi m-am apucat să cioplesc lemnul. Însemnasem aureolele, hotărâsem unde le pun, făcusem socoteli cum să arate bine, distanţele dintre ele, tot. Şi am început să lucrez – când, la un moment dat, mi-am dat seama că cioplisem o aureolă în plus! Deci şase... Şi am rămas aşa, tulburată, în faţa lemnului: stricasem lucrarea! Şi atunci am avut revelaţia că nu eu o stricasem, mâna mea fusese ghidată perfect să o „stric”, şi atunci mi-am dat seama: „Stai puţin, şase brazi dintr-o rădăcină – căci rădăcina este în Rai!”.

– Prevăzuserăţi doar Brâncovenii, şi Sfântul Ianache şi-a cerut locul!
– Da! Şi atunci am înţeles de ce. Trebuia să văd că sus era Raiul. Şi că este vorba de rădăcina spirituală, duhovnicească...
Ca să te poţi gândi, ca să vezi corect, îţi trebuie timp pentru asta. Când ai o biserică de 500 metri pătraţi de pictat în câteva luni, când faci fresca şi „trage peretele”, când se usucă varul, n-ai timp să mai stai şi să cugeţi şi să vezi unde vine bradul, unde-i rădăcina! Dacă tu nu eşti copt în momentul când ai început, dacă nu ştii ce ai de pictat şi cauţi repede xeroxurile, atunci e clar că nu va fi loc de prea multă frumuseţe şi adevăr în lucrarea ta.
Ar fi bine ca mai mulţi iconari să pornească pe drumul căutărilor iconografice şi să existe astfel de mici „laboratoare” pentru sfinţii nou-canonizaţi, sfinţii care au nevoie de iconografie nouă. Mănăstirile ar putea să fie astfel de focare dedicate unor teme încă neconturate iconografic – le-ar aprofunda, şi după aceea le-ar trimite în lume şi i-ar ajuta pe cei care au puterea acţiunii. „Mariile” să rămână şi să cugete, şi „Martele” să se ducă să execute cu râvnă.

„Prin Fiul Risipitor îl văd pe omul contemporan”

– Aţi primit ecouri privind efectul pe care icoanele dumneavoastră îl au în viaţa credincioşilor?
– Am pictat puţin...

– Eu vă mărturisesc că o icoană pe care am văzut-o la expoziţie mi-a deschis o portiţă de înţelegere şi m-a bucurat.
– Am avut „n” astfel de întâmplări. Întâmplări poate mărunte, dar din punctul meu de vedere, minunate! Să vă dau un exemplu: cu câteva zile în urmă a fost lansarea filmului cu Brâncovenii, „Puterea viziunii”. Şi am văzut că intră în sală o familie cu şase copii, care veneau de la Salonic. Această familie a venit şi anul trecut la expoziţie – expoziţia „Rădăcini Brâncoveneşti” –, pentru că sunt mişcaţi de lucrările acestea. Să faci în aşa fel încât să vii în ţară, cu şase copii, atunci când Elena Murariu deschide nişte expoziţii, mi se pare copleşitor! Sau merg în expoziţii şi mi se spune de la sală: „A venit doamna X de la Timişoara, îşi dorea să vadă lucrările dumneavoastră”. Sau primesc telefoane şi-mi spun: „Am fost la expoziţie, m-am regăsit în faţa icoanei...”. Sau mi se spune: „Privind lucrările acestea, înţeleg ceea ce căutam...”. Sunt mărturii copleşitoare! Şi acestea mă întăresc.
Acum câteva zile, când se urmărea filmul, la un moment dat am întors capul spre sală – eu stăteam în primul rând – şi mi-a venit să plâng, pentru că am văzut mai mulţi ochi înlăcrimaţi: oamenii erau emoţionaţi de Brâncoveanu. Poate erau emoţionaţi şi de lucrarea ieşită prin mâna mea şi toată această aranjare făcută de Dumnezeu. Se vedea emoţia! Bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât în sală eram împreună cu familia, şi ai mei au văzut trăirea salii, şi a fost pentru noi aşa, o reuşită extraordinară, că era o împreună-lucrare. Eram co-autori în toată jertfa asta de două decenii.
Ecouri minunate am avut şi în faţa caligrafiilor duhovniceşti, adică desenele acestea pregătitoare, izvoadele, care vorbesc de cele mai multe ori unor oameni care sunt obosiţi de un anumit gen de stereotipie şi ar căuta altceva, şi nu ştiu cum să fie acel altceva. Am primit multe asemenea mărturii de la astfel de oameni care sunt în căutarea celor duhovniceşti, în căutarea drumului lor. Pe mine mă bucură enorm când văd că alţii se regăsesc, se descoperă întru Hristos în ele. La ultima expoziţie cineva mi-a spus: „Lucrările dumneavoastră vorbesc despre ceea ce simţim noi!”. Şi este esenţial ca icoana să-ţi „vorbească”...
Am expus în urmă cu câţiva ani la Mogoşoaia o lucrare cu Fiul Risipitor şi, dacă mă ajută Dumnezeu, o să fac chiar o expoziţie pe tema pildelor din Evanghelie. Şi la această lucrare cu Fiul Risipitor am primit multe semnale pozitive, am primit telefoane de la oameni care mi-au spus că au fost emoţionaţi în faţa lucrării. Era împreună cu alte treizeci de lucrări ale mele şi s-a dovedit a fi singura „vorbitoare”... Mărturisesc că prin Fiul Risipitor îl văd pe omul contemporan – mă văd pe mine în Fiul Risipitor, şi alţii se văd pe ei. Cred că această temă este o oglindă extraordinară! Şi nu ne regăsim doar în Fiul Risipitor, ci şi în fratele mai mare, invidiosul! Parabola e foarte complexă, te îndeamnă la pocăinţă, dar îţi dă şi nădejde, căci ştim că Tatăl ne aşteaptă cu braţele deschise...

„Vremurile de acum sunt foarte apropiate de perioada în care au trăit Brâncovenii”

– Vorbiţi-ne despre actualitatea Sfinţilor Brâncoveni. Ce pildă vrednică de urmat pun ei în faţa lumii de astăzi, a omului contemporan?
– Sfinţii Brâncoveni ar putea să pună o astfel de oglindă în faţă – dar nu săracului, ci bogatului. Celui care are puţin mai mult decât îi trebuie. Şi ar putea să le vorbească şi celor mai puţin bogaţi, celor care au „două haine” Luca 3:11, celor care aruncă pâinea uscată la coş şi nu o taie ca să o facă pesmet – până la urmă, aproape toţi avem o debara plină cu pantofi vechi şi jucării în exces pentru copiii noştri, jucării pe care copiii le ignoră, şi se joacă cu furculiţele şi cu cratiţele din bucătărie... Ce să mai vorbim de toate celelalte inutilităţi şi de puţinătatea lucrurilor esenţiale!
Totodată, Sfinţii Brâncoveni ar putea să fie o pildă pentru conducătorii ţării. Eu văd vremurile pe care le trăim acum foarte apropiate de perioada în care au trăit Brâncovenii. Putem să facem o paralelă în sensul ăsta. Atunci eram tot la răscruce de vânturi, între puterile Sultanului, austriecilor şi ruşilor – suflau vânturile din trei părţi, şi Brâncoveanu încerca să ţină un echilibru plecându-se ca o salcie, fără să se rupă.
Acum suntem tot la răscruce de vânturi – chiar dacă nouă, celor mici, ne este greu să înţelegem de unde bat aceste vânturi, şi ale cui sunt, le simţim din plin. Tot într-un moment greu suntem! Dacă însă Brâncoveanu, acum trei sute de ani, avea o viziune, continuând un gând al străbunilor lui, cizelat în zeci de ani, gând de modernizare a ţării, de ridicare a acesteia economic şi administrativ, cultural şi duhovniceşte, deci pe multiple planuri, acum, din păcate, observăm că această viziune pe termen lung parcă nu există. Dacă Brâncoveanu a investit în lucruri durabile pe pământ şi în Cer, acum se investeşte în tot ce poate fi mai trecător. Şi, din nefericire, majoritatea conducătorilor noştri, în faţa mai marilor lumii, se dovedesc a fi sălcii scoase din rădăcină... Brâncoveanu rămâne modelul fermităţii în raport cu lucrurile esenţiale. El, în momentul în care i s-a luat tot, inclusiv viaţa, a sa şi a fiilor săi, fiindcă adunase „şi în jitniţele cereşti”, a rămas tot bogat. Este o pildă de consecvenţă extraordinară!

– Pilda aceasta pe care o daţi prin icoană are vreo şansă să izbândească?
– Cei ce au urechi de auzit vor auzi. Eu atât pot să fac. Nădejdea-i la Domnul!

Back