„Mărgăritarele Brâncoveneşti“ ale Elenei Murariu

Elena Dulgheru, 2014

Fericit este cel care, într-un an ca 2014, îşi redescoperă orientul său bizantin... Elena Murariu, beneficiară şi ostenitoare a acestui dar, ne ajută şi pe noi să-l scoatem la lumină din noi.

Expoziţia „Mărgăritare Brâncoveneşti“ a artistei, deschisă între 4-26 iulie la Muzeul Satului din Bucureşti, este cel mai generos omagiu iconografic adus Sfinţilor Brâncoveni în anul tricentenarei lor comemorări. Peste cincizeci de exponate grafice - desene în tuş, aproape aeriene, alături de zece lucrări din lemn sculptat şi pictat, ritmând, asemeni unor aripi verticale de toacă, spaţiul rectangular al primitoarei galerii de la Şosea, reiterează şi adâncesc, filigranează şi amplifică, în tonuri ferme şi diafane totodată, asemeni unui imn-acatist, marea temă a martiriului Brâncovenilor.


Se poate spune că nucleul vieţii artistice al Elenei Murariu gravitează în jurul acestui moment paradigmatic, încă insuficient înţeles, al istoriei poporului şi Bisericii româneşti, pe care abia de puţină vreme începem să-l punem în valoare. Şi dacă roadele acestei meditaţii se văd pe simeze de abia câţiva ani, începuturile ei au fost puse acum un sfert de veac – declară artista. Provocatorul nucleului inspiraţional nu a fost altul decât Ioan Alexandru, marele poet mărturisitor, singurul care, încă din ultimele decenii ale comunismului, sesizase şi exaltase în volutele cuvântului imnic sensul providential al martiriului marii familii domneşti.

Gândirea temerară a lui Ioan Alexandru rodeşte în Elena Murariu; şi parcă aceeaşi combinaţie de fermitate virilă, diafanie pnevmatică şi vizionarism sapienţial respira şi pe suprafeţele de hârtie în aur şi culori ale plasticienei. Acest androginism creator – condiţie sine qua non a desăvârşirii artistice – este rar întâlnit în arta contemporană, segregată între masculinitatea (adesea sterilă) conceptualismelor şi feminitatea compulsiv-haotică a expresionismelor de orice fel – extreme autoizolate programatic şi orgolios, care doar reunite îşi recâştigă fecunditatea. Cel care echilibrează, la Elena Murariu, fermitatea ideii şi caligrafia expresiei, îmbinându-le într-o armonie perfectă, este duhul: duhul rugăciunii, cel care provoacă treptele discrete, dar certe ale descoperirilor spirituale din lucrările artistei. Căci se poate vorbi, în cazul ciclului în continuă creştere şi ramificare al Brâncovenilor, de o adevărată teologie vie în imagini, neizografiată după erminii, ci născută din duhul acestora; de aici intuiţiile teologice niciodată forţate, ci fireşti şi mereu inspirate ale artistei, pe care o simţim trăind în sanctuarul atelierului său ca în mijlocul unor epifanii.


Un prilej de întâlnire cu acest atelier şi cu intimitatea mărturisirilor din jurul său ne-a oferit filmul documentar al apreciatei realizatoare de televiziune Marilena Rotaru, Puterea viziunii, dedicat ciclului brâncovenesc al artistei, prezentat în avanpremieră pe 17 iunie la Muzeul Satului. Alcătuit dintr-o suită de interviuri pe marginea operei plasticienei cu cei mai reprezentativi critici de artă ai prezentului, documentarul îşi are centrul de greutate în scurtele fragmente de interviu cu protagonista filmului şi în prea scurtele priviri aruncate prin atelierul acesteia – un tezaur „bizantin“ în cel mai palpabil sens al cuvântului, adevărat concentrat de lumi şi valori, care simţi că înmagazinează, asemeni unui ADN, trecutul, prezentul şi viitorul artistei, cu mult-doritele şi greu accesibilele nerostiri ale Maestrului, după care aspiră admiratorii.

De o simplitate aproape dezarmantă, dublată de o fermitate izvorâtă din sentimentul convingerii alegerii firescului şi al nezdruncinatei hotărâri, Elena Murariu îşi dăruieşte întregul farmec personal operei: aceasta este jertfa şi asceza sa. Nici urmă de narcisism sau părere de sine în femeia delicată, dar totuşi robustă din spatele atelierului, înconjurată de lucrări care mai de care mai preţioase, ca de propriii copii. Elena Murariu are conştiinta că rodirea acestor copii nu este un merit, ci un dar de Sus şi o datorie, care o înnobilează şi o face să renască în virtuozitate şi duh mereu şi mereu, cum foarte puţini dintre artiştii noştri (inclusiv dintre cei religioşi) o fac: acesta este secretul artei sale poetice.

Back